Trecând prin Poarta Cerului

La poarta dinspre Cer, alerg mereu
Şi parcă-n urmă n-aş privi deloc,
Că simt atâta ger şi-atâta foc...
Şi-atâţia mint, vorbind de Dumnezeu!

Dar sunt un om şi eu, nu pot fugi
De ceea ce-mi e dat acum să fiu,
Să stau pe-aici, acum şi mai târziu,
Ştiind ce vremuri grele vor veni.

Privirea mi-o întorc şi-ntrezăresc
Acel măcel ce e deja-nceput,
Ce-ntoarce omenirea în trecut,
Printr-un malefic joc şi dans drăcesc.

Pe poarta dinspre Cer, tot trec mereu
Şi vin să fac ce este de făcut,
Şi ştiu ce mi-a rămas de prin trecut,
Nu pot să fug... Nu fug de Dumnezeu!

Tot Om voi fi, chiar dacă alţii nu-s,
Chiar dacă alţii râd de tot ce fac,
Chiar dacă spusa-mi nu le e pe plac,
Vor şti că s-a-ntâmplat precum am spus.

Privirea mi-o întorc când plec ori vin,
Şi nu lipsesc, la toate sunt prezent,
Nu pot să mor, tăcând obedient,
Când ştiu că timpul vieţii-i prea puţin.

În fapt, din cer

Să merg în Ceruri? Da, îmi e uşor,
şi ştiu că pot afla de ce, de frică,
privirea din pământ nu se ridică
şi gândul e mereu şovăitor.

Să-ntreb, să ştiu, să văd şi să cunosc,
ce vorbe simple fac să se transforme
normalul simplu, în poveri enorme,
pe care doar cei orbi le recunosc.

Opriri nu fac, e tot ce e dorit,
o zi-i prea mult să ştim că e pierdută,
avem de-nvins o ultimă redută,
ca să-mplinim ce nouă ni-i sortit.

Mergem pe-acasă, în curând, în doi,
îmbrăţisaţi plecăm în prima noapte
în care ne vom spune, printre şoapte,
ce-mi eşti, ce-ţi sunt, ce suntem amândoi.

Vei şti că totul are înţeles
şi toate sunt efecte de durată
a ceea ce a fost, cândva, odată,
un drum ales ce-a fost forţat ales.

Acum eu pun în calea apei mal
şi-s uragan ce-mpinge valu-n mare,
să-l ducă-n larg, la mare depărtare,
acolo unde uită-a mai fi val.