Cu tine, Doamne!

Cu tine, Doamne, eu vorbesc, când scriu
De ceea ce e rău sau este bine...
Şi Ţie-ţi mulţumesc... Îmi spui să ştiu
Că vremuri trec şi-o altă vreme vine!

Din scrisul meu, eu caut să-nţeleg
De ce nu merg direct, ca glonţu-n ţintă...
Şi chiar când unii-mi poruncesc să neg,
Mă-ntreb de ce preferă să se mintă!

Mi-e gândul dus, şi scriu ce-mi este dat...
Oricine poate pune la-ndoială,
Dar nu mă tem, spunând, nu-mi fac păcat,
Pe nimeni eu nu trag la socoteală.

Mi-e, Doamne, glasul stins, abia m-aud,
De-aceea poate n-o să se-nţeleagă...
Eu ştiu că adevărul este crud,
Dar singurul ce lasă viaţa-ntreagă.

Am fost trecut şi astăzi sunt prezent,
Şi pot să văd spre timpuri viitoare,
Şi nu mă simt deloc inconştient
Când spun că azi, fără de sens, se moare.

În întrebări mai stau, în zori de zi,
Când văd că toţi se zbat în ignoranţă,
Găsind un vag motiv de a trăi
O viaţă în absurd şi discrepanţă.

Cu tine, Doamne, eu vorbesc, şi scriu,
Cuvântul e alt tău, nu-mi aparţine...
Şi-mi e destul, de-ajuns îmi e că ştiu
Că vremuri trec şi-o altă vreme vine!

Colind cu lumină

Lumină dar să fie, doar Lumină,
Să nu vă fie drumul stingherit,
Şi doar Lumina înspre voi să vină
Şi să-mpliniţi tot ceea ce-aţi dorit!

Şi nu uitaţi că vremea de schimbare
E la un pas şi ştiţi că vi-i sortit
Să faceţi pasul mare, cât mai mare,
Ca să aveţi destinul împlinit.

Şi nu uitaţi că lumea, în schimbare,
Va fi aşa cum este rostuit,
Să creadă toţi că e o întâmplare
Prin care spuse vechi s-au împlinit.

Lumină dar să fie, doar Lumină,
Destinul să vă fie împlinit,
Şi doar Lumină înspre voi să vină
Lumină, dar, din suflet, vă trimit!

Drogul ca soluţie

De-acum Pământul ne va sta-mpotrivă
Şi ceru-ntreg, cu fiecare stea,
Nici ceasul nu-l putem întârzia,
Şi mersul ni-i, de-a dreptul, în derivă.

Norii pe cer stau în expectativă,
De-a coborî spre noi nu se îndură,
Şi fug în alte părţi de-atâta ură
Şi de iubirea ce-i doar narativă.

Din alte părţi ni-i grâul din colivă,
Nici vinul nu mai e precum era,
Iar Dunărea se-neacă-ncet în ea,
Chiar dacă peştii-ar vrea să-i stea-mpotrivă.

Trăim cu o dorinţă obsesivă
De-a face viaţa doar o amintire
Şi-a adormi-n totală nesimţire,
Drogaţi cu nepăsarea colectivă.

Sfârşit de rol

Iată-i timpul... trag în jos cortina,
Scena vieţii-mi este eşafod,
Nu mai am decât să sting lumina...
Nu mai sunt pe-al lumii calapod.

Sala este plină... mult prea plină,
Însă toţi vorbesc o limbă-a lor,
Spre-ntuneric fug, dar vor lumină...
Când n-o au, mă fac răspunzător...

Se întrec cu vorba dar, în fapte,
Trag de timp să treacă în zadar,
Replica, din rol, îngheaţă-n şoapte,
Eu mă simt strivit de calendar.

Trag cortina, azi deloc nu-mi pasă,
Că mă strigă unii să revin...
Vor uita... şi-abia ajunşi acasă
Spune-vor că sunt un arlechin.

O trag foarte jos, să nu se vadă
Că-n genunchi mă rog, ca în altar,
Să mai fiu văzut, ca om, pe stradă,
Nici nemuritor, nici avatar.

Nu mai pot nici eu să stau pe scenă
Şi să văd că unii-n gol privesc,
Întrebând de viaţa-mi e obscenă,
Nicidecum de traiu-mi omenesc.

Trag cortina, da, nu-i nici o glumă,
Mult prea multe vorbe-s de nimic,
Bunul simţ la asta se rezumă...
Plec, nu are rost să mă complic!

Ieri... acum...

Virginiei

Din timp, de departe,
de mult, de demult,
spre tine venit-am...

Din nou este timpul,
eu ştiu că e vremea,
cât încă-i lumină, să ştim că ne-avem,
ca-n vremea aceea,
când,
fără de teamă,
priveam răsărituri
din vârf de-nălţimi,
şi nu se-ntâmplase,
alegerea tainei
prin care, acum, se pierde esenţa
luminii-n neanturi
şi omul se crede
stăpân absolut.

Sunt parte din lumea
ce prinsă-n vâltoare,
nimic nu mai vede,
mai mult se orbeşte,
spre umbre se-apleacă urechea ades.

Sunt partea ce nimeni
nu vrea să o vadă,
ce-i pune parafe
prin spate mereu.

Vorbesc de departe,
mai nimeni n-aude...

Câte-o privire,
mereu fugară,
vrea să-nţeleagă
timpuri ce vin,
fără a crede
că întâmplarea
e doar urmare
a faptelor vechi.

Reveniri, la ceasul dimineţii

De unde vii, din care timp al vieţii?
Pe unde-ai fost, pe unde-ai rătăcit?
Din ce motiv, la ceasul dimineţii
Încă te caut undeva-n zenit?

Tu, totuşi, ştii că pasul dimineţii
Se vrea aşa cum e să fie dat,
Dar întârzii prin labirintul vieţii
Şi încă nu e totul întâmplat...

De unde vin, din care timp al vieţii?
Nici nu mai ştiu pe unde-am rătăcit,
Dar, uite-mă, la ceasul dimineţii,
În prag m-am aşezat şi-am adormit.

Ştiam, de mult, că dat îmi este vieţii
Să te privesc când lumii mă redai,
Şi-mbrăţişaţi, la ceasul dimineţii
Ne facem iarăşi drum, în doi, spre Rai...

De unde vii, din care timp al vieţii?
Din care orizont acum revin?
Din ce motiv, la ceasul dimineţii
Te-ntreb numai în gând, altfel m-abţin?

De-aici, din prag, din marginile vieţii,
Aştept răspunsul tău, de n-ai uitat,
Să pot să plec, la ceasul dimineţii,
Ori să te-aştept ca-n vremuri de-altădat’.

Zi de om, azi

Bună dimineaţa... orele se scurg,
N-avem timp de viaţă, ziua e-n amurg.
Devenim ridicoli tot minţind sublim,
Mama ei de viaţă!... de ce mai trăim?

Chiar din prima clipă, de când ne-am născut,
Ne găsim în treabă, fabricăm trecut.
Cu ură, bezmetici, ne invidiem,
Prea puţine fapte nu ne sunt blestem.

Parcă grea pedeapsă singuri ne-am luat,
Să vânăm himere şi să fim vânat,
Căutăm iubirea când vrem să trăim
Însă nu desfacem pumnii şi lovim.

N-avem timp de viaţă, n-avem timp de noi,
Prin bani suntem totul, ei ne fac gunoi,
Dragostea-i doar urma unui ritual
Şi ea-i programată, fiind ceva banal.

“Bună dimineaţa!” mai mereu rostim,
Nu şi “Noapte bună!”, că deja dormim,
Stau, întreb şi cuget... vine acea zi
Când ne vom şti oameni şi ne vom iubi?

Detalii insipide

De dincolo de toate,

de mărginiri deşarte,

Ne suntem noi ai noştri,

dar trupu-i efemer,

Venim dinspre departe,

plecăm înspre departe,

Trăim aici o clipă,

trăim pe veci în Cer!

Mai mult decât se ştie,

nici nu avem putere

Să fim ceea ce suntem,

ceea ce ne-ar fi dat,

Ne trecem cu nimicuri,

ne vrem mereu avere,

Iubirii îi dăm forme,

trăind-o deformat.

De tot ce nu se vede

deloc nu ne mai pasă,

Ne vindem de-i nevoie

spre a avea-mpliniri,

Să fim ştiuti de alţii

şi-o cât mai mare casă,

În care să ascundem

nevolnice trăiri.

De unde, până unde,

ni-i dată a fi viaţa

Când dincolo de poartă

simţim căderea-n gol,

Când n-avem orizonturi

şi ochii văd doar ceaţa

Ce nu se dă supusă

şi nu ni-i sub control?

Trăim închişi în cuşcă,

visând la libertatea

Pe care doar “nebunii”

şi “proştii” şi-o permit,

Ce-i ce-n realitate

n-au flexibilitatea

De-a crede că se poate

trăi un trai minţit.

Ne-am predispus la toate,

iertăm uşor minciuna,

Reinventat-am legea,

ni-i greu s-o împlinim,

De-ar fi Iisus să moară,

acum, ne-ar fi totuna,

Am fi, cumva în stare,

Cuvântu-i să-l hulim.

Eu încă stau pe gânduri

a nu ştiu câta oară,

Privind deriva lumii

ce unii o văd ţel,

Spre cei ce spun că urcă,

deşi mereu coboară,

Spre cei ce îşi pun mască,

servindu-se model.

Vorbesc câteodată

când mulţi mi-ar vrea tăcerea,

Şi spun oricum altceva

decât vor unii spus,

Dar îmi asum cuvântul

şi nu-mi ascund durerea

Că toţi slăvesc lumina

dar nu şi ce e Sus!

Se spun atâtea vorbe,

mimată e credinţa,

Pe om se pun accente

să-şi fie sieşi zeu,

Iar unii-şi cred voinţa

totuna cu conştiinţa,

Şi lumii se arată

trimişi de Dumnezeu.

Detalii insipide,

sunt bine relevate

Ca tot ce e esenţă

să treacă drept non-sens...

Mi-e dor de omul care

vrea sieşi libertate

Şi vrea, cu cel ce-i sieşi,

să fie în conses!

Ceas ultim

Acel ce-am fost eu nu mai sunt de mult,
Dar nici nu pot să spun ceea ce sunt,
Acum, de gând chiar nu mai vreau s-ascult,
Sunt ultimii mei paşi pe-acest Pământ!

Mi-e câteodată dor de ce am fost,
Iar alteori spre timpuri noi m-avânt,
Nici nu mai ştiu de am sau nu un rost...
E ultimul meu drum pe-acest Pământ!

Mă cam grăbesc şi plec acum grăbit,
În spate se va spune că-s înfrânt,
Sau poate că-s un om ce-a-nnebunit,
Ştiind că pleacă de pe-acest Pământ!

Dar trebuie s-o fac, e prea târziu,
În jurul meu prea mulţi îşi fac mormânt,
Şi câte unii mie-mi fac sicriu...
Ce bucurii să am pe-acest Pământ?

E greu, e foarte greu, e tot mai greu...
Mai totu-i desuet, nimic nu-i sfânt,
Cum nu mai ştiu nici eu dacă sunt eu,
Fac ultimul meu drum pe-acest Pământ!

Şi plec încet, luând ce e de luat,
Tot ce se poate face-a fi cuvânt,
În urmă las trecutul întâmplat
Şi cei din urmă paşi pe-acest Pământ!

Reverii finale

Se-ndepărtează noaptea, izgonită
De faptele ce-şi caută trăiri,
Din viaţa ce-i mereu mai înjosită
Şi risipită printre amintiri.

Se moare greu, se moare-n suferinţă,
Văzută-i boala ca ceva normal,
Minciuna se învaţă, e o ştiinţă,
Iubirea un cuvânt cu sens banal.

Văzut fiind ca o maşinărie
Ce are normative de consum,
Doar cel ce are-n spate-o garanţie
Poate spera că nu-i oprit din drum.

Iubirea-n forme tot mai pervertite,
Ca marfă, are preţ negociat,
Se vinde-n ambalaje poleite,
Cu trup cu tot, şi el preambalat.

Nici celor ce-au copii nu le mai pasă
Că de fac rău, copii lor plătesc,
Că lacrima şi semn şi urmă lasă
Când ştearsă nu-i de cei ce o pornesc.

Cât de curând, sătulă de minciună,
Lumina zilei ne va părasi,
Lumina, azi, nicicum nu ne e bună,
Ne dă de gol şi nu putem minţi.

Şi vieţuim o viaţă ipocrită
Trăirile în noi stau clandestin,
În Ceruri viaţa-i bine rostuită
Dar ne-o stricăm, puţin câte puţin.

Nici timpul nu aşteaptă, se scurtează,
Nu-i mai convine a mai sta pe loc,
Ştie prea bine cum şi ce urmează,
Nu se mai vrea motiv de nenoroc.

Azi, eu, tu, noi...

Ce-i omul azi? Un biet rătăcitor
ce-şi simte viaţa pusă la-ncercare,
ştiindu-se cobai al tuturor,
chiar hoţilor ce ies la drumul mare?
Un biet obiect ce-şi spune nesupus,
ce-şi spune că le poate mai pe toate...
Dar oare spune tot ce e de spus?
Dar ştie când îşi pune beţe-n roate.

Ce sunt eu azi? Un biet însingurat
ce-şi lasă viaţa dusă la-ntâmplare,
ştiind că încă nu s-a întâmplat
pasul pe prag, un pas final şi mare?
Un om văzut aşa cum e văzut,
ce-n trecerea ce-i oarecum firească,
există doar pentru c-a fost născut
cu drept restrâns ca viaţa să-şi trăiască?

Ce eşti tu azi? Un maxim, un suprem
ce-n fapte nu-i posibil să greşească
şi toate-i stau, de-a pururi, la cherem,
iar, dacă vrea, orice să se-mplinească?
Un tot ce are drepturi şi, firesc,
de viaţa altor oameni nu îi pasă,
chiar dacă mor ori dacă-nnebunesc,
chiar dacă n-au nimic, nicicând, pe masă?

Ce-nseamna noi? Un vechi, absurd, concept
ce azi e pus, voit, la îndoială
de cei ce tot vorbesc că drumul drept
e cel făcut sub semn de socoteală?
Când unu e văzut mai mult de doi
şi vorbe i se spun cu iz de slavă,
de ce să ştim că mai putem fi noi
cei ce nu pot ajunge o epavă?

Ce-i omul azi? Mai are ceva sfânt?
Mai este ceva altfel pe Pământ?
Un om de ce să moară şi-ar dori
Când singur pe Pământ se poate şti?

Un om singur...

Un om singur, un om singur,

ăsta sunt şi nu mă tem,

Să-mi dau literei cuvântul

îmi e astăzi crez suprem,

Mă dezic de vorba lumii

ce mă vede-n fel şi chip,

Care crede că şi munţii

sunt palate de nisip.

Între felurite forme

ce, se văd, au un contur,

Caut să găsesc esenţa

a tot ceea ce-am în jur,

Pun accentul pe vocale

dar nu uit că totuşi ştiu

Că mai toate sunt lăsate,

cât mai mult pe mai târziu.

Sunt om singur, sunt om singur,

singur sunt, nu mă socot,

Şi-mi tot spun atâţia asta,

să le-o scot din cap nu pot,

Îi aud când se întreabă

cum şi pentru ce trăiesc,

Şi cum de-mi găsesc curajul

când vreau lumii să vorbesc?

Temători că ştiu prea multe,

temători de fapta lor,

Cei ce fug de adevăruri

dau de ştire c-am să mor,

Ori cu degetul arată

spre ceea ce m-ar dori,

Ei, cei care, în oglindă,

nici nu vor a se zări.

Un om singur, un om singur,

întrebări n-am cui să pun,

Timpul trece... bate gongul,

vine vremea, totuşi, spun

Când cuvântul va lua locul

a ceea ce-i azi normal,

Când esenţialitatea

deveni-va crez real.

Pun un pas ce bate pragul

ca să văd de ce-n-trecut

Unii m-au lovit cu pietre

şi mă tot vedeau căzut,

Şi se tot gândesc să-mi spună

ce deja eu ştiu c-au spus,

Ştiu şi eu, sunt un om singur,

dar mereu mă uit în sus.

Drumuri prin înstrăinare

De-atâta timp priveam în miez de noapte
Spre orizont să desluşesc lumini
Ce-ar fi putut să-mi spună care fapte
M-au tot trimis în lume, prin străini.

Din întrebări, răspunsuri şi dileme,
Din paşi bătuţi şi răsbătuţi pe loc,
Am învăţat că n-am de ce mă teme,
Că pot să trec prin apă şi prin foc.

La ceasul când se-mparte noaptea-n două
Şi timpul schimbă vârste-n calendar,
Eu vin să spun că-ncepe-o vreme nouă
De dincolo de-al gândului hotar.

De-atâta timp priveam, tăcut, în noapte
Să pot să văd bezmetice lumini
Când mă-ntrebam, mai mult plângând, în şoapte,
De ce mă simt purtând în sânge spini?

Şi tot ce spun se crede-a fi totuna
Şi câteodată pare ireal,
Că nu accept în nici un fel minciuna,
Că nu percep absurdul ca normal.

Ce-ar fi de spus las greu să se-nţeleagă
Deşi privesc mereu spre orizont,
Dar chiar şi când simt timpul că mă neagă
Nu dezertez, rămân pe-al vieţii front.

Veni-va iarna peste restul lumii,
Veni-vor vremuri grele peste toţi
Să mergem deci, este destul că unii
Bat pasu-n loc şi se tot vor roboţi.

Plecare devreme

Oricâte poveşti mi s-ar spune,
Rămân cu-nţelesul întreg,
Eu nodul nu-l tai, ci-l dezleg,
Urmează şi vremuri mai bune!

Iar unii îmi spun că-i aiurea,
Legatul se face pe veci,
Sunt nopţile scurte şi reci,
Iar ziua se-aprinde pădurea.

Şi-i vremea când toate se-ntâmplă,
Când suflete mor sau decad,
Când apele fug de-al lor val
Şi-nfipte-s cuţite în tâmple.

E grea, tot mai grea aşteptarea
Când totul devine-nţeles,
Când viaţa e parcă-n regres,
Dorită fiind răzbunarea.

Mi-aduc în prezent amintirea
Absurdele fapte de azi
Şi-mi spun: “Eşti absurd de-ai să cazi!
Căderea nu-ţi e împlinirea!”

Departe de-aş fi ar fi bine,
Aproape de stau fac prăpăd,
Mi-i dat să spun tot, să prevăd
Că unii-şi doresc să dezbine.

Eu nu mai pot azi fi departe,
E lupta prea mare, e-n toi,
Spun unii c-ar fi chiar război,
Eu ştiu că ei merg înspre moarte.

Şi orice ar fi şi s-ar spune
Acum am curaj, nu mă tem,
De vorba ce parcă-i blestem
Când ard şi devin un tăciune.

Iar lumea trăieşte-n dileme,
În ură, desfrâu şi păcat,
Cuvântul degeaba e dat,
Şi nimeni nu-şi face probleme...

Eu trec spre plecarea-mi normală...
Nicicui nu mai dau socoteală...

Nevoia de simplu

Avem nevoie doar de lucruri simple,
ne complicăm aiurea şi absurd,
nu mai lăsăm nimic să se întâmple
şi sufletul ni-l vrem şi mut şi surd.

Din vorbe dăm trecutului nuanţe
cu frica de-a trăi în mod normal,
şi-n focul morţii aruncăm speranţe,
şi doar spre moarte drumul ni-i real.

Paradoxal, privim spre mai departe,
întoarcerii nu-i dăm nicicum un rost,
deşi ni-i dat să ştim că orice moarte
redefineşte pe “va fi” prin ce “a fost”.

Avem în noi puterea de-a alege
să fim reali, să nu ne complicăm,
să nu minţim făcând minciuna lege,
iubirea s-o trăim, să n-o mimăm.

Ne naştem cu însemnul omeniei,
cu drumul drept, direct, pecetluit,
dar ne lăsăm prea mult robiţi mândriei,
călcând în contra sensului sortit.

În fuga spre himere arătate
de gândul tras de alţii în abis,
prăpastia arată că se poate
să facem precum spus-am şi-am promis.

Avem nevoie doar de lucruri simple
până acum ne-am complicat voit,
de-acum ştiut e tot ce-o să se-ntâmple,
e scris, e zis, e doar de împlinit.

Totul, nicicum nimic

Şi toate trec... Nu-i vremea eu să mor
şi nici să cred că pot să fiu învins,
destinului şi vieţii-i sunt dator,
chiar dacă sunt, de-al fricii val, atins.

Nu stau să plâng, şi nici, absurd, nu râd,
şi nu mă zbat, şi nu mă enervez,
dar nu mă las să-mi fie chipul hâd,
că dat îmi e destinul să-l urmez.

Minciunii îi fac ştreang şi-i caut loc
să o arăt la toţi ce totuşi vor
să fiu, voit, cumva, subiect de troc,
sau poate doar o piesă de decor.

Nu fur nimic, iau doar ce e al meu,
deci nu sunt hoţ şi nici nu-mi fac păcat,
ce-mi este dat, mi-e dat de Dumnezeu,
şi-mi este dat pe veci să-mi fie dat.

Am spus şi spun şi nu-i nimic ascuns,
că nu îmi trece viaţa în zadar,
“nimic” e prea puţin, nu-mi e de-ajuns,
doar “totul” mi-e real şi necesar.

Mereu pe faţă

Voi ce mă ştiţi... De unde să mai ştiţi
că sunt şi eu în lume trăitor...
Ceea ce-am fost abia vă amintiţi,
şi poate vă-ntrebaţi de ce nu mor?...

Trăiesc prin toate câte se ivesc
în drumul meu, de timp, cumva, uitat,
şi unii cred că poate-mbătrânesc,
şi-am să mă simt de viaţă apăsat.

Şi vă minţiţi... Prin spate mă vorbiţi,
dar vorbele pe voi mai mult vă dor,
că nu puteţi prea bine să dormiţi
şi nici să plângeţi nu vă e uşor.

De veghe stau şi nu să vă lovesc,
ci doar să tai ce trebuie tăiat,
să nu uitaţi că şi trăiţi firesc
departe de acei ce v-au furat.

Dar unde sunteţi azi să mai vorbiţi,
celui ce sunt... un om rătăcitor,
ce-l vreţi tăcut chiar dacă-l umiliţi,
lovindu-i răni ce ştiţi că încă-l dor?

Şi tac, şi-ascult... Când pietre mă lovesc
eu vă privesc... nimic nu s-a-ntâmplat...
rostesc o vorbă, nu să vă opresc,
ci să vă spun că totu-i minunat...

Eu voi trăi să văd că vă treziţi,
ştiind că vă voi fi de ajutor
când de regrete fi-ve-ţi chinuiţi,
simţindu-vă trecutul zdrobitor.

Să ne rugăm...

Laurei Matache

Să ne rugăm... Dar ce va fi să fie...
Va fi, căci nu e chip de-a fi oprit,
Din timpuri vechi, de prin copilărie,
Prezentul viitor ne e sortit!

Să ne rugăm... E totul la vedere,
Şi toate se vor fi un fapt real,
Ca deznădejde, poate chiar durere,
Ca trecere spre ceea ce-i normal.

Să ne rugăm... Să ne avem iertare
Pentru ce-am fost şi pentru ce a fost,
Ştiind că viaţa nu-i o întâmplare
Ce singură-şi clădeşte drum şi rost.

Să ne rugăm... De va fi zi sau noapte
Să nu ne stea în cale-al faptei scrum,
Chemându-ne în gând sau poate-n şoapte,
Că nu e timp de-a sta prea mult pe drum.

Să ne rugăm... Ştiind ce se întâmplă
În noi, cu noi, cu tot ce suntem noi,
Ca peste ani, stând tâmplă lângă tâmplă,
Să fim văzuţi noi doi şi amândoi.

Să ne rugăm... Trecutul, vezi, revine
Chiar dacă pare-a fi altceva, nou,
Spunând că port un adevăr în mine,
Spunând că-n tine porţi al lui ecou.

Să ne rugăm... De-acum e vremea noastră,
E vremea marii, nesperate, împliniri,
Lumina-ţi bate ţie la fereastră,
Lumina-mi bate mie în priviri.

Alergător prin viaţă

Alerg de-atâta timp... Şi nu mai ştiu
de mai găsesc cumva un drum spre viaţă,
sau doar mă zbat, dar rătăcesc prin ceaţă
şi mă mai mint o zi că-s încă viu.

Pe stradă merg să ştiu că pot păşi
dar simt că sunt cu totul în derivă,
şi simt că viaţa chiar e agresivă
când eu n-o vreau şi ea mă vrea trăi.

De-atâta timp o rog să-mi dea răgaz
măcar o zi şi-o noapte dintr-o lună,
să pot să cred că poate fi mai bună,
ca, adormind, să uit să mai fiu treaz.

Şi caut lumea-n care, unii spun,
că este loc destul pentru oricine,
că este loc şi pentru cei ca mine,
din rătăcirea vieţii să m-adun.

Şi-alerg, şi-alerg, mi-e greu să mă opresc
şi văd că nu m-ajută-mpotrivirea,
de parcă mi-ar fi dată nemurirea,
când unii cred că mor de mă lovesc.

Îmi e şi greu când ştiu c-ar fi uşor
de aş fugi când mulţi aşa ar face,
să poată să se bucure în pace,
chiar dacă-n jurul lor copiii mor!

Mi-a mai rămas s-alerg şi să constat
că frica-n jurul meu e tot mai mare
şi viaţa e călcată în picioare,
fiind privită doar ca un păcat.

Am obosit, sunt om, şi pot să spun
că vreau şi eu o linişte firească,
şi viaţa-n forma ei dumnezeiască
trăind şi ce e rău şi ce e bun.

Legea cuvântului vieţii

Acum îmi este dată, culmea, mie,
Puterea de a fi dezlegător
De marea, nevăzuta, datorie
Ce, cât există, drept nu am să mor.

Cuvântu-i spus, doar fapta îl dezleagă,
Eu pot să spun doar dacă e destul,
Să fiu atent la fapta care leagă
Pe cel ce se arată nesătul.

La mine-n gând, la mine în conştinţă,
Stă timpul ce devine viitor,
Să fac ce cred şi, dacă-i cu putinţă,
Nimic din tot ce unii cred că vor.

Am fost dator... Ce-nseamnă datoria
Prea bine ştiu, şi ştiu cât am plătit,
Că m-am opus să nu-mi pătez mândria
Şi m-am opus, dar singur m-am lovit!

Ar fi uşor de ar putea iertarea
Să schimbe totul spre un alt real,
Sau, dacă ar putea, îndepărtarea
Să facă din absurd un mod normal.

O spusă-i spusă, dusă-i, nu revine,
Se va-ntâmpla ştiutul ce-a fost spus,
La timpul ei va face numai bine,
Dar numai rău de timpu-i a apus.

Nimic nu pot să fac, deşi nu-mi place,
Ceea ce-am dat, am dat şi am promis
Să fac orice, oricât, să nu am pace
Decât când viaţa fi-va paradis.

Fac unii legi şi spun că a lor lege
Aduce pentru om un trai mai bun,
Dar omului nu-i spun că poate-alege
Să fie nume propriu ori comun!

Şi nu mă mint... Nu vreau ca peste vreme
Să-mi fie dat să ştiu că am rămas
Dator, şi iar să am de ce mă teme,
Să trag din nou la fel cum am mai tras.

Nevoi aici de am, nu e totuna,
E important să îmi respect cuvântul,
Că fiind rostit e pentru totdeauna,
Cât va trăi şi Cerul şi Pământul.

Chiar dacă mor, rămâne datoria
De a o da ori de a o primi,
În Ceruri lege nu-i meschinăria,
Doar adevărul poate izbândi.

Şi, ce să fac, puterea îmi e dată,
Dar cum să schimb ce nu e de schimbat?
Las viaţă să devină întâmplată
Şi las să fie totul întâmplat.

Prin luptă pentru viaţă

Nimic nu mă opreşte, merg în luptă,
De lupta-i tot ce este necesar,
De a reface viaţa, ce-a fost ruptă
De cei ce-o vor să treacă în zadar.

Oricum ar fi, oricine-ar fi să fie,
Nu-mi este teamă-n faţă-i să m-arăt,
Ca să priceapă că oricum se ştie
Cum trage vieţi de oameni îndărăt.

O luptă dreaptă nu-i... Se tot ascunde
În griji ce vor să aibă sens firesc,
Crezând că nimeni n-ar putea pătrunde
Acolo unde rosturi lâncezesc.

Sunt forme hâde, chipuri disperate,
Furate-n somn sau cine ştie când,
Care de-ar şti că şi altfel se poate
În ceruri ar fugi, pământ mâncând.

Şi lupta-i grea şi forma-i ticăloasă,
Nevinovaţii sunt întărâtaţi
Să pună mâna pe topor, pe coasă,
Lovind pe cei ce-i vor eliberaţi.

Şi bieţi copii... Ce sunt furaţi de viaţă
Şi învăţaţi să creadă-n “a urî”,
Ajung să fie ca o marfă-n piaţă,
Trăind apoi doar pentru-a se târî.

Nimic nu mă opreşte... merg în luptă
Şi lupt oricând de este necesar,
E viaţa, viaţă, ea, ce a fost ruptă
De cei ce-o vor să treacă în zadar.

Prin cuvinte spre apoi

Mi te-ai promis a mea... Nu se opreşte
Un carusel ce nu e de oprit,
Din simplul fapt că cineva-şi doreşte
De-a arăta ca voia-i s-a-mplinit.

Istorii vechi dau forma actuală
Esenţei pline de normal firesc,
Iar, Dumnezeu, de-i tras la socoteală
Pune un semn pe cei ce îl urăsc!

Eu am promis... Şi ce-am promis voi face,
Şi toate merg normal, în ritmul lor,
Şi chiar de-mi place sau de nu îmi place,
Căci ştiu că nu-i nimic întâmplător.

Priviri cu sens se pun în evidenţă
Prin cei ce spun ce văd şi nu-s orbiţi,
Şi vor trăiri, nu simpla existenţă,
Şi nu-şi doresc pe alţii chinuiţi!

Pe drum mereu, mereu în aşteptare,
Nu-mi este dat şi ştii că nu ţi-i dat,
Chiar dacă unii, hoţi la drumul mare,
Furat-au ce-au crezut că-i de furat.

Dar legea firii, care, pentru toate
Are un sens, doar unul, şi suprem,
Va arăta că doar un drum se poate
Îl ştiu, îl ştii... Şi, uite, nu mă tem!

Şi pasu-i mic dar totuşi este mare,
Liberator pe veci şi în vecii,
Zorit de fapte care au urmare
De la bunici şi până în copii.

Din înţelesuri necesare

Eu, cu minciuna, nu mai stau la masă,
Nu vreau să mă mai scuipe în obraz,
Chiar dacă rătăcesc şi n-am o casă,
Nu mint, din asta n-am să fac un caz.

Mă port cu alţii cum mă port cu mine,
Ceea ce spun nu uit că eu am spus,
Şi nu fac legi ce-ar spune că e bine
Doar dacă steaua cuiva a apus.

Pun mâna-n foc, pun capul sub secure,
Dar nu mă vând cuiva să fiu un sclav,
Că omul, care sunt, de-i dat să-ndure,
Doar îndurând n-ajunge-a fi bolnav.

Şi-am învăţat că fapta mea contează
Pentru ce sunt şi tot ce voi mai fi,
Dar, dacă-i rea, eu ştiu că amputează
Destinul celor care-mi sunt copii.

Şi am ales să merg pe drum doar înainte
Că de-am plecat pe el, îl am de mers,
Aşa cum e... şi ştiu că nu mă minte,
Că-l am aici pornit din Univers.

Ca şi cum...

Sunt trimis pe căi străine,
Ca şi cum aş fi robot,
Ca şi cum n-aş şti că mâine
Să-ntorc brazda vieţii pot.

Mi se spun, ca adjective,
Înţelesuri de consemn,
Prinse-n vorbe obsesive
Ca să plec în mod nedemn.

Mi se-aruncă vorbe-n faţă
Despre ce nici n-am făcut,
Ca şi cum, de dimineaţă,
Cuie-n tălpi mi-aş fi bătut.

Eu nu plec că îmi ştiu soarta,
Ştiu ce dat îmi e-n destin,
Ştiu că cei ce-mi închid poarta
Fug de fapt spre al lor chin!

Unii îmi aprind o torţă
Ca şi cum nu pot să văd
Că-mpotrivă-mi vin cu forţă
Să mă-mpingă spre prăpăd.

Între real şi idiot

Mă întreb ce se-ntâmplă prin lume,
Mă întreb de-a-nţelege mai pot...
Nici nu pot să îmi spun eu pe nume,
Azi când unii mă cred idiot.

Mă întreb cum pot unii să spună
Că iubirea e doar un complot,
Şi că-i vremea şi timpul s-apună...
Cel ce crede în ea-i idiot?

Mă întreb de ce unii mă-ndrumă
Spre plecări, pe un drum ce nu-l pot,
Şi-ncercând, să îmi spună, în glumă,
Îmi scrâşnesc: tu eşti chiar idiot?

Mă întreb ce va fi să reziste,
Mă întreb de nu cumva-s robot
Când citesc pe fundal, în reviste,
Că şi scrisul e-un har idiot.

Mă întreb, căutând întrebarea
Ce va fi să o pun, ca un tot,
Când vor vrea să-şi hrănească mirarea:
Azi sunt bun, ori sunt tot idiot?

Am fost eu, dragii mei, totdeauna,
Am urcat, am căzut, dar mai pot
Să mă-nalţ netrăind în minciuna
Ce m-ar face-ntru tot idiot!

Am fost eu şi sunt eu, cel ce crede
Că un om e un om, nu un ciot,
Că şi fapta din spate se vede
Când făptaşu-i de fapt idiot.

Furtuni în nori

În vânt se răscoleşte-ntreaga zare,
De pe câmpie până sus, în munte,
Acolo unde stau să se înfrunte
Norii, ce par că vin la confruntare.

Purtând pe umeri veșnicii polare,
Sau semnul unor ape-nvolburate,
Furtunii cer să facă ea dreptate,
Cât încă rodul pomilor e floare.

Că unii, încântaţi de noi ispite,
S-au cam dedat la fapte indecente,
Şi peste umbre pun, ciudat, accente
Să ţină înălţimi înzăpezite.

Doar unii fug, de parcă simt că seara,
Le fură lacrimi care stau să cadă,
Şi nu mai vor să fie veşnic pradă
Celor de friguri dau în plină vară.

Însă rămâne totuşi să se-ntâmple
Ceea ce spus a fost pe totdeauna,
Ca lumea să priceapă că minciuna
Zăpezi, pe munţi, nu pune... doar pe tâmple!

Importanţa ca om

Viaţa-i viaţă şi-al ei mers

E un pas prin Univers,

Important e şi-un atom,

Important e orice om!

Nedumeriţi sunt unii că nu tac
Când vor comenzi absurde să ascult,
Şi am curaj să spun că e prea mult...
Dar ce să fac? Nu pot să mă prefac.

N-am nici un drept să fug de ce sunt eu
Şi să-mi înfig privirile-n pământ
Atunci când mi se-aruncă vorbe-n vânt
De cei ce n-au curaj, dar au tupeu.

De ce să tremur când aud urlând
Stihii ce, bântuind, se cred că pot
Să-mi rânduiască viaţa, ca robot
Ce râde doar că alţii-l vor râzând.

Mă recunosc trăind când plâng sau râd,
Când nu mă-nvârt în cerc spunând că merg,
Sau să m-ascund spunându-mi că alerg
De frica celor ce-şi au gândul hâd.

Să mă întorc din drum? E oare demn
Trăirea s-o ucid, s-o ţin în frâu
Şi să aştept cu mâinile în brâu,
Ca alţii, dacă vor, să-mi dea un semn?

Aşa că n-am de ce să mă-ndoiesc,
Din teamă, nici nu-ncerc să-ngenunchez,
Eu pentru omul liber tot pledez
Chiar dacă-ar fi cu viaţa să plătesc.

Ruga-mi pentru libertate

De-atâta timp cer marea libertate
Şi ştiu că vine, vine, e pe drum,
Am înţeles că doar făcând pe toate
Îmi poate fi şi n-am s-o pierd în fum.

Şi cer de-atâta timp să se dezlege
Ce e legat acolo ori aici,
Şi să-mi fiu slugă mie când sunt rege,
Să nu mai simt ca sunt ca un arici.

Pe praguri stau, cu calm, în aşteptare,
Când vreau ceva privirea mi-o ridic,
N-am timp, dar dacă ard de nerăbdare
De mine fug şi viaţa mi-o complic.

Chiar pot să număr, zile sunt, nu multe...
E timpul lor, n-am cum să le grăbesc,
Îi rog, de ajutor, să mă asculte
Pe cei ce libertatea mi-o doresc.

Sunt fapte de făcut... De nu-s făcute
Mă-ntorc din drum că nu am cum să plec,
N-am cum să mint că toate sunt văzute,
De prag nu pot decât iubind să trec.

Aş vrea să fiu ferit de toate-acestea
Dar, cum nu sunt, îl rog să-mi dea un drum,
Şi-astept o clipă când veni-va vestea
Că pot pleca şi liber sunt de-acum.

E firea mea să lupt de simt că ura
Împinge munţii să-i coboare-n văi,
Şi am să lupt cu cei ce-ntrec măsura,
Cerându-mi să m-abat pe alte căi.

De-atâta timp cer marea libertate,
Ca liber să fiu eu liberator,
Dator mai sunt cu doar câteva fapte,
Nu mă opriţi! Nu pot să plec dator!

Mă rog de voi, cei dragi, ce îmi ştiu zisa,
Să facem ce mai este de făcut,
Vreau libertate... Ştiti... Doar ea-i premiza
Că nu-mi întorc privirea spre trecut.

O vreau şi pentru voi şi pentru mine,
Oricine şi oricum ne-ar fi legat,
Vă vreţi voi bine... Mie îmi vreau bine,
Cu ură facem rău... Şi e păcat.

Mâinele prin azi

Ce nu vrei azi, fii sigur, va fi mâine,
Ceea ce-i dat nu poate fi oprit,
Pe drum, poţi da cu piatra într-un câine,
Dar poţi să ştii de-i bine că-i lovit?

În trecerea pe prag şi miez de noapte
Am timp să văd cum norii se grăbesc,
Să treacă-n ploi ce date li-s ca fapte
De-a-şi fi, prin rod, însemn Dumnezeiesc.

Tu poţi fugi pe multe căi străine,
Deşi cu-n gest poţi şti că ai destin,
De-a rostui chiar azi ce fi-va mâine,
Vărsând, nu bând, paharul cu venin.

Te poţi întoarce, zici, fără să-ţi pese
Că timpu-l iroseşti gândind minţit,
Dar când vei şti că roade neculese
Mor fără rost, vei şti cât ai greşit!

Când ura vrei pe chip să ţi se-arate,
Nu te întrebi de ce vei fi urât
De-acei ce-n drum viaţa ta ţi-i scoate,
Ca să regreţi că azi vrei doar atât?

Iubirii azi de-o-mpiedici să rodească
Eşti chiar convins că tu eşti Dumnezeu?
Că poţi opri o floare să-nflorească?
Că fi-va traiul mai uşor, nu greu?

Ce nu vrei azi, fii sigur, o să fie,
Nu va mai fi uşor, dar tot va fi,
Ţi-e cartea vieţii scrisă, n-o poţi scrie
Aşa cum tu, ca om, ţi-ai mai dori.

Dar orice faci, cu grijă, ia aminte:
În lume cu un rost te-ai vrut venit,
Ceea ce-i dat îţi iese înainte,
Să urci acolo unde singur ţi-ai dorit.

Şi unul este-n Cer cel ce păzeşte
Să nu te-abaţi din ceea ce-ţi e scris,
Când eşti potrivnic, da, te pedepseşte,
Că vrei să uiţi că ţie ţi-ai promis.

Haideţi, hai...

Hai să ne privim cu ochii

ce-i deschidem după faptă,

Ca să ştim dacă e bine,

ca să ştim ce ne aşteaptă,

Hai să ne-ntrebăm ce suntem,

fără a rosti cuvinte,

Ca să ştim, de sunt rostite,

să fim cei de mai ‘nainte.

Hai să nu mai pierdem timpul

cu atâtea amănunte,

Că-i mai greu să mergi pe vale

decât a urca pe munte,

Hai să ne-aruncăm privirea

dinspre timpuri viitoare,

Ca să ştim de ce minciuna

timp de viaţă mare n-are.

Hai să nu mai facem zgomot

doar ca alţii să nu doarmă,

Ori, iubind prea mult arginţii,

să punem mâna pe armă,

Hai să fim, încă se poate,

cei ce ştiu să şi trăiască

Spre a-şi împlini destinul

ca, pe veci, să nemurească!

De unul singur

De unul singur duc o viaţă-n spate,
Mi-e frig, mi-e foame, sufăr uneori,
Plătesc această sfântă libertate
De parcă sunt făptaş de mari orori.

Sunt bun când apă pot să scot din piatră,
Sunt rău când om mă vreau şi eu văzut,
Dulăii vieţii tot la mine latră
Şi mârâind îmi fac un alt trecut.

Cuvântul meu e parcă o eroare
Încătuşat de legi cu iz defunct,
Nici dreptul n-am s-arăt că-i o onoare
Că doar în lipsă mulţi mă pun la punct.

Mă simt sătul să văd că vremea trece
Şi trece... şi e totul tot mai greu,
Şi criminalii vor să îmi înece
Credinţa în destin şi-n Dumnezeu.

Eu nu lovesc, minţind dintr-o frustrare,
Ba chiar gândesc cum pot să îi ajut,
Pe cei ce azi, ieşind la drumul mare
Îmi zugrăvesc un mincinos trecut.

I-aş întreba de unde până unde
Pot eu păşi, sau unde pot să zbor,
Şi dacă am un drept, de-a nu-mi ascunde
Ceea ce-mi dă putere să nu mor?

Aşa e viaţa, azi e greu la mine,
Dar pentru ei mă rog la Dumnezeu,
Căci ştiu că mâine nu le va fi bine
Şi marea lor speranţă voi fi eu.

Mă latră doar dulăii puşi pe ceartă
Că nu-s decât bieţi paznici rar văzuţi,
Şi, când văd viaţa mea precum o hartă,
Se vor cu pedigri şi cunoscuţi.

De unul singur duc o viaţă-n spate
Şi nu oblig pe nimeni cu nimic,
Dar pentru om mă lupt, ca-n libertate
Să fie suflet mare şi nu mic.

Drum de definire

Către lume de-mi îndrept privirea
Nici nu ştiu ce dat îmi e să văd,
N-am nici cum să spun că împlinirea
Pot, pentru oricine s-o prevăd.

Pentru mulţi e vreme de schimbare,
Unii către Cer iar alţii-n jos,
Câţiva doar vor sta sub Noul Soare,
Alţii vor coti-o pe din dos!

Nu mi-e teamă să vorbesc de moarte,
Nu mă tem nici eu de-ar fi să mor,
Dar de dat îmi e, merg mai departe,
Vieţii ştiu ca încă-i sunt dator.

Pentru cei ce plâng că-şi dau poruncă
Când îi văd pe cei ce greu trăiesc,
Îi întreb de ce îşi tot aruncă
Sufletul ca pe-un gunoi Ceresc?

Eu aştept ce ştiu că e să vină
Să dea lumii vestea că-n sfârşit,
Spre Lumină merg cei din Lumină,
Restul doar spre minus infinit.

Nu încape nici o îndoială,
L-am simţit... Ca spirit a venit,
Şi, de unii-l trag la socoteală,
Ştie că va fi cel mai iubit.

Îmi întorc privirea înspre lume,
Şi, prin El, spre timpuri noi privesc,
Timpului aş vrea să-i spun pe nume
Şi să treacă... Astăzi mă grăbesc!

Deplin răspunzător

Mă cocoşează viaţa câteodată,
Chiar dacă înţeleg ce mi-este dat,
Şi desluşesc de ce mi se arată
Tot ce va fi, ca fapt, deja-ntâmplat.

Că vântul bate, că e chiar furtună
Şi valul de pământ e mişcător,
Eu ştiu, dar ştiu că totuşi vremea bună
Va reveni prin foc nimicitor.

Tăcerea nu mi-e dată să vorbească
În contul evidentului normal,
Când paşii vor doar calea lor firească
Să ducă împlinirea în real.

Căci dincolo de gânduri e menirea,
O zdrobitoare lamă de cuţit
Ce pune-n paranteze răzgândirea,
Şi vieţii îi dă sens cum e sortit.

Am vieţi în pază, ştiu doar ce se poate,
Şi-s împăcat şi când e mai puţin,
Mi-e însă greu atunci când ştiu de toate,
Căci sunt răspunzător în sens deplin.

Şi ştiu şi cum vor unii să refuze
Să fie ei, spunând c-aşa vreau eu,
Accept orice, cu zâmbetul pe buze,
Ştiind că drumul care urcă-i greu.

Aici sunt om, dar ştiu că pân’ la moarte
Ce-i de făcut nu poate fi oprit,
Acolo, sus, e scris în Marea Carte
Ce fapte duc ce-i rău către sfârşit.

M-apasă viaţa însă am putere
Pe trei să-l definesc în mod real,
Ca semn al vieţii ce nicicând nu piere,
Înnobilant, distinct şi natural.

Stau în lumina, ce pe unii-arde,
Să pot privi al umbrelor decor...
Şi pun un semn, dar nu ridic stindarde,
Căci tot ce ştiu nu e întâmplător.

Unora-i dat cam toate să se-ntâmple,
Mie mai toate-s date să le ştiu,
Simt viitorul cum zvâcneşte-n tâmple,
Din el să-mi amintesc când vreau să scriu.

Ştiind nu am de ce, nici cum, mă teme,
Viaţa-i frumoasă, alţii-i fac probleme.

Vestit de îngeri

Trei îngeri şi-un arhangel dau de veste
Că lumea nouă ieri a început,
Şi e aşa cum spusă-i în poveste,
Neaşteptatul drum spre absolut.

Banchizele de gheaţă-s dezgheţate
Şi-au coborât din Ceruri muguri noi,
Ce se vor creşte ca să dea dreptate
Că pe Pământ orice se poate-n doi.

Stihiile ce tot dădeau târcoale
De îngerii veniţi s-au speriat,
Ştiind că nu rostesc ei vorbe goale,
Ştiind că ele-ndeamnă spre păcat.

Şi s-a făcut în jur numai lumină
Şi-n falduri curcubee ne-a-mbrăcat,
Lăsându-ne să ştim că-i dat să vină
Acel ce e dorit şi aşteptat.

Iar stelele, privind spre vechea lume,
Dansau privind spre lumea de apoi,
Şi-n dansul lor au scris pe cer un nume
Ce-l ştie Cerul şi îl ştim şi noi.

Arhanghelul apoi a dat de ştire
De-al lumii noi hotar de început,
De viaţa-n care-i loc doar de iubire
Şi adevăr în sensul absolut.

De dincolo, spre dincolo...

De dincolo, atunci când mă voi duce,
Veni-voi să vă spun ce-i de ştiut,
Să nu mai duceţi pe Golgote-o cruce,
Să faceţi doar ce-i drept a fi făcut.

Acum vă spun, dar om fiind, în viaţă,
Vă spuneţi doar că asta eu gândesc,
Că-s năzăriri sau mintea mi-e în ceaţă,
Şi cu-n motiv anume vă vorbesc.

De-acolo multe de ar fi ştiute
Aici, acum, mai bine s-ar trăi,
Şi cei ce mint cu vrutele, nevrute,
N-ar mai vorbi şi nu ne-ar otrăvi.

Ne-am pângărit puterea de a crede
Că suntem oameni şi suntem egali,
Şi numai nouă dat ne e dat a pierde
Când spunem doar că suntem verticali.

Uitând de Ceruri, ne rugăm să fie
Aşa cum vrem, ca lege de moment,
Noi, suferinzi de-o cruntă amnezie,
Prea plini de visul unui scurt prezent.

Aşa că am să plec, să pot trimite
Spre voi ceea ce trebuie ştiut,
Să nu trăiţi din vorbe auzite,
Să faceţi doar ce-i drept a fi făcut.

Cuvânt de final

Nu-mi mai sugrumaţi trăirea,

sunt şi eu un om ca voi,

Am speranţe de-mplinire,

am şi griji am şi nevoi,

Nu sunt trăitor în peşteri,

ca şi voi calc pe pământ,

Nu mă lăfai în palate,

dar îmi ţin un legământ.

Nu-mi mai huiduiţi privirea

când spre voi mi-o mai ridic,

Am şi eu de spus părerea,

nu vreau viaţa s-o complic,

Pun valoare pe morală

ce doar mie mi-o impun,

Dar când simt o vorbă goală

nu o văd ca ceva bun.

Când descos o-nsăilare

nu vreau cusături să rup,

Ma întreb doar ce se-ascunde

într-un încropit calup,

Nu vă aplecaţi spre pietre,

vă dau eu de le doriţi,

Dar vă întrebaţi de-i bine,

înainte să greşiţi?

N-are rost să vă ascundeţi,

că nu caut, vi-i ştiut,

Însă multe mi se-arată

să ştiu ce am de făcut,

Dar nu-mi mâzgăliţi cuvântul

dându-i voi un înţeles,

Aveţi dreptul de-a alege,

doar eu nu am de ales.

Orişicare mi-ar fi casa,

nu-i un fel de “post-afiş”

Unde să-mi lipiţi portretul,

pe-ntuneric, pe furiş,

Chiar şi în caricatură

nu mă strâmb, chiar pot să râd,

Când vă văd făcând pe clownii

dar vă este chipul hâd.

Duceţi parcă o grea luptă

doar ca să mă ştiţi învins?

Nu vă întrebaţi ce simţuri

înspre hăuri v-a împins?

Eu doar merg pe drumul vieţii,

nu vreau nici un piedestal,

Voi, rămâneţi cu minciuna,

eu vă las, eu sunt real!

Proiect de catedrală

Faceţi, dragii mei, o catedrală,
Undeva, pe munte, cât mai sus,
Ca s-avem, când apa dă năvală,
Loc pentru-ntâlnirea cu Iisus.

Viaţa nu e chiar la îndemână
Celor ce se cred că au puteri
Lui să-i dea cu ranga peste mână,
Când va spune ce-au făcut mai ieri.

Înspre moarte, mare-nghesuială...
În curând mai toţi se vor porni
Ca să dea în grabă socoteală
Sufletul să-şi poată regăsi.

Faceţi dragii mei, fără odihnă,
Sus, în munte, sus şi cât mai sus,
Catedrala unde să revină
Preoţii cei mari şi-apoi Iisus.

Paşii mari doar unii îi pot face,
Unii, tot mai greu se vor târî,
Dar apoi vin timpuri noi, de pace,
Când uita-vom verbul "a urî"

Dragii mei, e bine...

Dragii mei cu sărbători puţine,
Ridicaţi privirea către Cer,
Peste ţară un dezastru vine,
Oameni să nu moară, încă sper.

Puhoi-vor apei dezgheţate
Şi vor cade casele-n înec,
Şi uita-vom iarăşi că, în sate,
Cei bătrâni spre moarte se petrec.

Dragii mei, în lume nu e bine,
Cad păduri virgine sub topor,
Trenuri îngheţate stau pe şine
Ce nu-şi ştiu nici ele rostul lor.

Cu balsam se dau mai toţi pe faţă
Să arate că mai sunt ce-au fost,
Dar sunt fazi şi dis-de-dimineaţă
Trag de timp visând că îşi au rost.

Dragii mei, noi mergem către moarte,
Timpul morţii s-a trezit în noi,
Doar puţini merg drept, spre mai departe,
Cei mai mulţi spre viaţa de apoi.

Azi ne sunt hăitaşi spre căi străine
Cei ce se arată îndrăznind
Să ne spună doar că nu e bine
Când lumini spre podium îşi aprind.

Dragii mei, din noi ce mai rămâne
Când trăim minţind că mai trăim,
Ca să ştim că pot să ne îngâne
Cei ce ne urăsc de ne iubim?

Din vremuri, printre vremuri

De mii de ani alerg peste păduri,
Alerg şi pun câte un semn de foc
Să ştii, tu, Om al lumii, ce înduri
Când fugi de tine şi al tău noroc.

De unul singur... Şi-am tot stat prin ger
Şi-mi este gerul simplu să-l îndur,
Căci ochii mi-i ridic mereu spre Cer
Şi Ceru-mi dă, nu trebuie să fur.

Am învăţat să ştiu că unii mor,
Spunând că-i greu o zi de n-au mâncat,
Dar mie de mâncăruri nu mi-i dor,
Că-mi fură timp din timpul de-alergat.

Şi oamenii de-mi dau, la rândul meu,
Împart cu alţii ceea ce primesc,
Eu am destinul dat de Dumnezeu,
Şi El mi-a dat... Deci pot să dăruiesc!

În jurul meu văd mulţi care se plâng
Dar au mai mult decât le-ar trebui,
Şi mint spunând că sufletul îşi frâng
Că nu-s iubiţi... Dar ei ce pot iubi?

Ei cred că pot plăti sărutul fad
Al celor ce menirea şi-au uitat,
Şi cred că banii-i scapă şi de Iad,
Că de se plâng scăpaţi sunt de păcat!

Eu tot alerg prin munţi înzăpeziţi...
Şi piept de dau cu cei ce-s la vânat,
Nu fug de ei, de câinii asmuţiţi,
Nu-mi este dat să mor, chiar împuşcat.

În alergarea mea de până-acum
Am început o carte şi am scris,
De toate ce-mi vor fi, de al meu drum,
De vremurile noi, de Paradis.

Lipsescu-mi multe, dar mă ştiu bogat
Când lacrimi pe obraji îmi şiroiesc,
Ori când privesc spre cerul luminat
De stelele ce ochii-mi limpezesc.

Şi tot alerg, sunt alb de-atâta nins
Ce m-a lăsat să văd şi să-nţeleg,
Că omul e mai mult decât un ins
Şi adevărul crud nu pot să-l neg.

Nu banii, nu averi şi nici minciuni
Îmi sunt destule pentru a trăi,
Eu cred şi în căderi şi în minuni,
Şi am putere... Pot, cinstit, iubi!

Hai, Doamne, vino Doamne!

Hai, vino, Doamne, şi îndreaptă lumea
Ce spune că minciuna-i doar mister,
Ce crede că e dat pe totdeauna
Să-şi ducă ochii-n jos, nu înspre cer.

Şi eu sunt om şi chiar de ştiu mai multe,
Mă uit şi văd şi aflu-ntâmplător
Ceea ce unii spun, uitând s-asculte,
Că omul nu minciunii-i e dator.

Trecând prin viaţă, am văzut de toate:
Căderi, rupturi şi treceri prin ce-i greu,
Şi-am învăţat că orişicine poate
Să mintă oameni, nu pe Dumnezeu...

Hai, vino, Doamne, haide şi arată
Că ne-ai lăsat să fim precum ai vrut,
Dar spusa noi ţi-am pus-o la erată
Şi ne-ntinăm cu-o umbră din trecut.

Ne trecem vremea roşi de neputinţe,
Ţinând gunoaie strânse la ciorap,
Uitând că vieţii nu-s ca trebuinţe,
Că nu ne-ascultă şi îşi fac de cap.

Putem fi altfel, alţii, altcumva,
Putem fugi de tot ce am făcut?
Hai, vino, spune tu, cu vorba ta
Că orice-a fost se face cunoscut.

Dar, Doamne, tu putea-vei înţelege
De ce se minte şi, acuzator,
Pe cel ce nu se-ascunde vor să-l lege
Ca cel ce rău ar face tuturor?

Mă rog spre tine, Doamne, hai, îndreaptă,
Pe cei ce încă fug de semnul tău,
Deşi tot de la Tine ei aşteaptă
Să-i scoţi din ce e greu, din ce e rău.

Rotocoale arse-n foc

De dincolo, în nopţile de veghe,
Aduc însemne şi-nţelesuri noi,
Din vremea unei lumi ce pare veche,
Cu definiţii ce-nglobau pe ”doi”.

Şi printre multe ce se pot chiar spune,
Cuvântul printr-un gând îl definesc,
Pentru acei ce cred că-i o minune
A şti iubi în mod dumnezeiesc.

Mereu pe ducă şi mereu pe fugă
Am dat de toate şi mi-a fost şi greu,
Să tot ascult pe cei ce-nalţă rugă
În contra lor, fugind de Dumnezeu.

Aici e greu, căci grea e împăcarea
Cu ceea ce să fim noi ne-am ales,
Că nu-i decât o formă întâmplarea
Când Dumnezeu ne dă de înţeles.

În plânsul nopţii vin şi se arată
Acei ce-au fost chezaşi la mărturii,
Cerând să fim ceea ce-am fost odată,
Cerând să fim lumina din făclii.

Şi moartea morţii, când ne dă târcoale,
Ne dă porunca de-a redeveni
Un foc arzând, nu fum în rotocoale,
Un drum măreţ să ştim a defini.

La ceas de treceri...

De ieri m-am sărăcit de-o rădăcină,
Mă simt cumva spre cer eliberat...
Am doar un drum... În sus, înspre Lumină,
Ce-a fost, a fost... aşa s-a întâmplat.

Mai mult sau mai puţin a fost să fie
Ceea ce unii spun că n-ar fi fost,
Avut-am totuşi o copilărie
Ce mi-a impus să ştiu al vieţii rost.

Azi sunt mai liber, pot zbura-nspre munte
Mânat de dorul de a urca mai sus,
Uitând că sunt un şir de amănunte
Ce-şi duce crucea-n spate, ca Iisus.

Sunt parcă mai sărac... doar dintr-o parte
Mă mai privesc cei ce aproape-mi sunt,
Şi de la mine mai aşteaptă-o carte
În care spun ce văd înspre Pământ!

Aseară-am adormit... Simţeam dorinţa
De-a şti că apa mării a-ngheţat,
Ţinându-şi într-un fel făgăduinţa
De-a arde-n ger ceea ce nu-i curat.

Aşa îmi este noaptea... nu-mi e teamă,
Trăiesc aici şi-n Ceruri urc mereu...
Dar Cerul simt că tot mai mult mă cheamă...
În Ceruri e de ieri şi tatăl meu!

Din gând, din vorbă sau din faptă

Atâtea vorbe mi se spun, să-mi pară
Că tot ce fac e mult prea inutil,
Că nu pot fi mai mult decât povară
Şi-i timpul să dispar tip-til, tip-til.

Atâtea gânduri vin şi se revarsă
Să nu mă-ndrept spre ce mi-e revelat,
Să mă reneg, să spun că e o farsă,
Şi altceva e mai adevărat.

Atâtea fapte vor să stea-mpotrivă
Ca eu să cred că drumul e greşit,
Şi sunt ca o epavă în derivă,
Plutind înspre aproapele-i sfârşit.

Atâtea toate... Însă o-ntrebare
Îmi dă răspunsul, clar, înălţător,
Dar tot m-aud spunându-mi cu mirare,
De ce să mor când nu-mi e dat să mor?

În zori de zi, când soarele se-arată
Nu-mi simt căderea, nu mă simt învins,
Simt timpul şi mă simt ca niciodată,
Că pot să ştiu al vieţii foc aprins.

Din praful vremii, văd, se plămădeşte,
Spre fapte, vorba ce a fost un gând,
Că soarta-mi e de om şi, omeneşte,
Prin viaţă am, de-acum, de mers, râzând!

Şi chiar de-i astăzi greu, mâine-i uşor,
De ce să mor când nu mi-e dat să mor?

Prietenia ca pariu

Nu pun pariuri, când, în sens normal
Motivul are dublu înţeles,
Prieten sunt cu cei ce-n mod real
Mă vor cum sunt, aşa cum mi-am ales.

Cei ce mă vor nu-mi cer să le declar,
Sau să le spun doar ce le e pe plac,
Sunt eu şi bun, şi rău, de-i necesar,
Le-ar fi mai bine dacă-nvăţ să tac?

Prietenia nu e un pariu
Ce poate fi pierdut sau câştigat,
E starea sufletească de om viu
A celui ce cu sine e-mpăcat.

Exist şi ştiu că pot să tot exist
Când tot ce dau văzut e ca un dar,
Când vesel fac să fie pe cel trist
Şi viaţa să nu-i treacă în zadar.

Război, nu joc

E timpul să scot sabia din teacă,
Aceasta-i luptă, nicidecum un joc,
Motive n-am să cred că dintr-o joacă
Trei suflete au ars deja în foc.

E timpul de-a lovi fără cruţare,
De a opri masacrul fără rost,
Cei ce ucid, n-o fac la întâmplare,
Ascunşi mereu de-al nopţii adăpost.

De-i las mai mult, mereu or să o facă,
Prea mult se cred că sunt de neînvins,
E timpul să înveţe să le placă
Un dans în jurul unui rug aprins.

Să stau s-aştept? Ce poate să urmeze?
Să ardem toţi sau toţi să ne-nchinăm
Celor ce vor prostia să-şi clameze,
Voind doar drumul lor să îl urmăm?

Îmi e de-ajuns, n-am cum să am răbdare,
Vin vremuri noi cum n-am mai cunoscut,
De ce-aş mai sta în sala de-aşteptare
Până ce trenul vieţii a trecut?

Aşa e dat, aşa să se-mplinească,
Război s-a vrut, război, în Cer, va fi,
Căci nimeni n-are drept să rostuiască
Altfel ce-i dat a fi, a se-mplini.

Grăbite rostuiri

E grabă mare, poarta e deschisă,
s-au coborât lumini de foarte sus,
primit-am veşti...povestea-mi este scrisă,
de-a fi bătrân, ce alţii, tineri, nu-s.

Şi se întâmplă toate deodată,
se-adună polul nord în polul sud,
şi-i cald, aşa cum n-a mai fost vreodată
şi Lupii albi cum vin deja se-aud.

De veste dau şi îmi aduc o veste,
şi-n dans de luptă-n jurul meu se-ncing,
chiar de-a fost greu şi încă îmi e greu,
Stihii şi Fiare dat îmi e să-nving.

Lumini din Ceruri vin să lumineze
altarul vieţii-n care va veni
cel ce-i dorit şi-i dat să-ntemeieze
o lume-n care omul, Om va fi.

Acum că vine ziua ce, se ştie,
tot rostuieşte vremuri ce vor fi,
mă văd trăind o mare bucurie,
şi iarăşi nemurire voi trăi.