joi, 23 februarie 2012

Proiect de catedrală

Faceţi, dragii mei, o catedrală,
Undeva, pe munte, cât mai sus,
Ca s-avem, când apa dă năvală,
Loc pentru-ntâlnirea cu Iisus.

Viaţa nu e chiar la îndemână
Celor ce se cred că au puteri
Lui să-i dea cu ranga peste mână,
Când va spune ce-au făcut mai ieri.

Înspre moarte, mare-nghesuială...
În curând mai toţi se vor porni
Ca să dea în grabă socoteală
Sufletul să-şi poată regăsi.

Faceţi dragii mei, fără odihnă,
Sus, în munte, sus şi cât mai sus,
Catedrala unde să revină
Preoţii cei mari şi-apoi Iisus.

Paşii mari doar unii îi pot face,
Unii, tot mai greu se vor târî,
Dar apoi vin timpuri noi, de pace,
Când uita-vom verbul "a urî"

joi, 16 februarie 2012

Dragii mei, e bine...

Dragii mei cu sărbători puţine,
Ridicaţi privirea către Cer,
Peste ţară un dezastru vine,
Oameni să nu moară, încă sper.

Puhoi-vor apei dezgheţate
Şi vor cade casele-n înec,
Şi uita-vom iarăşi că, în sate,
Cei bătrâni spre moarte se petrec.

Dragii mei, în lume nu e bine,
Cad păduri virgine sub topor,
Trenuri îngheţate stau pe şine
Ce nu-şi ştiu nici ele rostul lor.

Cu balsam se dau mai toţi pe faţă
Să arate că mai sunt ce-au fost,
Dar sunt fazi şi dis-de-dimineaţă
Trag de timp visând că îşi au rost.

Dragii mei, noi mergem către moarte,
Timpul morţii s-a trezit în noi,
Doar puţini merg drept, spre mai departe,
Cei mai mulţi spre viaţa de apoi.

Azi ne sunt hăitaşi spre căi străine
Cei ce se arată îndrăznind
Să ne spună doar că nu e bine
Când lumini spre podium îşi aprind.

Dragii mei, din noi ce mai rămâne
Când trăim minţind că mai trăim,
Ca să ştim că pot să ne îngâne
Cei ce ne urăsc de ne iubim?

joi, 9 februarie 2012

Din vremuri, printre vremuri

De mii de ani alerg peste păduri,
Alerg şi pun câte un semn de foc
Să ştii, tu, Om al lumii, ce înduri
Când fugi de tine şi al tău noroc.

De unul singur... Şi-am tot stat prin ger
Şi-mi este gerul simplu să-l îndur,
Căci ochii mi-i ridic mereu spre Cer
Şi Ceru-mi dă, nu trebuie să fur.

Am învăţat să ştiu că unii mor,
Spunând că-i greu o zi de n-au mâncat,
Dar mie de mâncăruri nu mi-i dor,
Că-mi fură timp din timpul de-alergat.

Şi oamenii de-mi dau, la rândul meu,
Împart cu alţii ceea ce primesc,
Eu am destinul dat de Dumnezeu,
Şi El mi-a dat... Deci pot să dăruiesc!

În jurul meu văd mulţi care se plâng
Dar au mai mult decât le-ar trebui,
Şi mint spunând că sufletul îşi frâng
Că nu-s iubiţi... Dar ei ce pot iubi?

Ei cred că pot plăti sărutul fad
Al celor ce menirea şi-au uitat,
Şi cred că banii-i scapă şi de Iad,
Că de se plâng scăpaţi sunt de păcat!

Eu tot alerg prin munţi înzăpeziţi...
Şi piept de dau cu cei ce-s la vânat,
Nu fug de ei, de câinii asmuţiţi,
Nu-mi este dat să mor, chiar împuşcat.

În alergarea mea de până-acum
Am început o carte şi am scris,
De toate ce-mi vor fi, de al meu drum,
De vremurile noi, de Paradis.

Lipsescu-mi multe, dar mă ştiu bogat
Când lacrimi pe obraji îmi şiroiesc,
Ori când privesc spre cerul luminat
De stelele ce ochii-mi limpezesc.

Şi tot alerg, sunt alb de-atâta nins
Ce m-a lăsat să văd şi să-nţeleg,
Că omul e mai mult decât un ins
Şi adevărul crud nu pot să-l neg.

Nu banii, nu averi şi nici minciuni
Îmi sunt destule pentru a trăi,
Eu cred şi în căderi şi în minuni,
Şi am putere... Pot, cinstit, iubi!

duminică, 5 februarie 2012

Hai, Doamne, vino Doamne!

Hai, vino, Doamne, şi îndreaptă lumea
Ce spune că minciuna-i doar mister,
Ce crede că e dat pe totdeauna
Să-şi ducă ochii-n jos, nu înspre cer.

Şi eu sunt om şi chiar de ştiu mai multe,
Mă uit şi văd şi aflu-ntâmplător
Ceea ce unii spun, uitând s-asculte,
Că omul nu minciunii-i e dator.

Trecând prin viaţă, am văzut de toate:
Căderi, rupturi şi treceri prin ce-i greu,
Şi-am învăţat că orişicine poate
Să mintă oameni, nu pe Dumnezeu...

Hai, vino, Doamne, haide şi arată
Că ne-ai lăsat să fim precum ai vrut,
Dar spusa noi ţi-am pus-o la erată
Şi ne-ntinăm cu-o umbră din trecut.

Ne trecem vremea roşi de neputinţe,
Ţinând gunoaie strânse la ciorap,
Uitând că vieţii nu-s ca trebuinţe,
Că nu ne-ascultă şi îşi fac de cap.

Putem fi altfel, alţii, altcumva,
Putem fugi de tot ce am făcut?
Hai, vino, spune tu, cu vorba ta
Că orice-a fost se face cunoscut.

Dar, Doamne, tu putea-vei înţelege
De ce se minte şi, acuzator,
Pe cel ce nu se-ascunde vor să-l lege
Ca cel ce rău ar face tuturor?

Mă rog spre tine, Doamne, hai, îndreaptă,
Pe cei ce încă fug de semnul tău,
Deşi tot de la Tine ei aşteaptă
Să-i scoţi din ce e greu, din ce e rău.

vineri, 3 februarie 2012

Rotocoale arse-n foc

De dincolo, în nopţile de veghe,
Aduc însemne şi-nţelesuri noi,
Din vremea unei lumi ce pare veche,
Cu definiţii ce-nglobau pe ”doi”.

Şi printre multe ce se pot chiar spune,
Cuvântul printr-un gând îl definesc,
Pentru acei ce cred că-i o minune
A şti iubi în mod dumnezeiesc.

Mereu pe ducă şi mereu pe fugă
Am dat de toate şi mi-a fost şi greu,
Să tot ascult pe cei ce-nalţă rugă
În contra lor, fugind de Dumnezeu.

Aici e greu, căci grea e împăcarea
Cu ceea ce să fim noi ne-am ales,
Că nu-i decât o formă întâmplarea
Când Dumnezeu ne dă de înţeles.

În plânsul nopţii vin şi se arată
Acei ce-au fost chezaşi la mărturii,
Cerând să fim ceea ce-am fost odată,
Cerând să fim lumina din făclii.

Şi moartea morţii, când ne dă târcoale,
Ne dă porunca de-a redeveni
Un foc arzând, nu fum în rotocoale,
Un drum măreţ să ştim a defini.

miercuri, 1 februarie 2012

La ceas de treceri...

De ieri m-am sărăcit de-o rădăcină,
Mă simt cumva spre cer eliberat...
Am doar un drum... În sus, înspre Lumină,
Ce-a fost, a fost... aşa s-a întâmplat.

Mai mult sau mai puţin a fost să fie
Ceea ce unii spun că n-ar fi fost,
Avut-am totuşi o copilărie
Ce mi-a impus să ştiu al vieţii rost.

Azi sunt mai liber, pot zbura-nspre munte
Mânat de dorul de a urca mai sus,
Uitând că sunt un şir de amănunte
Ce-şi duce crucea-n spate, ca Iisus.

Sunt parcă mai sărac... doar dintr-o parte
Mă mai privesc cei ce aproape-mi sunt,
Şi de la mine mai aşteaptă-o carte
În care spun ce văd înspre Pământ!

Aseară-am adormit... Simţeam dorinţa
De-a şti că apa mării a-ngheţat,
Ţinându-şi într-un fel făgăduinţa
De-a arde-n ger ceea ce nu-i curat.

Aşa îmi este noaptea... nu-mi e teamă,
Trăiesc aici şi-n Ceruri urc mereu...
Dar Cerul simt că tot mai mult mă cheamă...
În Ceruri e de ieri şi tatăl meu!