Virginiei
Din timp, de departe,
de mult, de demult,
spre tine venit-am...
Din nou este timpul,
eu ştiu că e vremea,
cât încă-i lumină, să ştim că ne-avem,
ca-n vremea aceea,
când,
fără de teamă,
priveam răsărituri
din vârf de-nălţimi,
şi nu se-ntâmplase,
alegerea tainei
prin care, acum, se pierde esenţa
luminii-n neanturi
şi omul se crede
stăpân absolut.
Sunt parte din lumea
ce prinsă-n vâltoare,
nimic nu mai vede,
mai mult se orbeşte,
spre umbre se-apleacă urechea ades.
Sunt partea ce nimeni
nu vrea să o vadă,
ce-i pune parafe
prin spate mereu.
Vorbesc de departe,
mai nimeni n-aude...
Câte-o privire,
mereu fugară,
vrea să-nţeleagă
timpuri ce vin,
fără a crede
că întâmplarea
e doar urmare
a faptelor vechi.
De unde vii, din care timp al vieţii?
Pe unde-ai fost, pe unde-ai rătăcit?
Din ce motiv, la ceasul dimineţii
Încă te caut undeva-n zenit?
Tu, totuşi, ştii că pasul dimineţii
Se vrea aşa cum e să fie dat,
Dar întârzii prin labirintul vieţii
Şi încă nu e totul întâmplat...
De unde vin, din care timp al vieţii?
Nici nu mai ştiu pe unde-am rătăcit,
Dar, uite-mă, la ceasul dimineţii,
În prag m-am aşezat şi-am adormit.
Ştiam, de mult, că dat îmi este vieţii
Să te privesc când lumii mă redai,
Şi-mbrăţişaţi, la ceasul dimineţii
Ne facem iarăşi drum, în doi, spre Rai...
De unde vii, din care timp al vieţii?
Din care orizont acum revin?
Din ce motiv, la ceasul dimineţii
Te-ntreb numai în gând, altfel m-abţin?
De-aici, din prag, din marginile vieţii,
Aştept răspunsul tău, de n-ai uitat,
Să pot să plec, la ceasul dimineţii,
Ori să te-aştept ca-n vremuri de-altădat’.
