luni, 9 decembrie 2013

Dor de Dumnezeu

“Un singur lucru nu poate Dumnezeu: să ne mântuiască fără consimţământul nostru”
Nicolae Steinhardt

Am citit şi recitit versurile lui Daniel-Dumitru Darie din dorinţa intimă de a pătrunde înţelesuri, ca apoi desluşindu-le, să primesc în dar lumina şi căldura dragi sufletului. Profund spirituală, poezia sa este o punte de legătura cu Dumnezeu, e de-ajuns câtiva paşi, în adevar şi cu iubire, şi dincolo, la celălalt capăt, simţi mâna întinsă a Creatorului.
Într-o lume golită parcă de valorile spirituale şi morale, pentru a face loc conceptelor materialiste care vorbesc despre bani, putere, jocuri de culise, manipulare, dominare, toate, până la urmă, efemere şi mereu în schimbare, iată că un OM are curajul de a susţine, prin vers, o pledoarie pentru iubirea pentru Dumnezeu, pentru sine şi pentru cei din jur, dar şi pentru libertate, demnitate şi adevăr. Cum să nu crezi un om care pune în vers crezul său de luptă şi propria sa suferinţă?
Volumul nu este întâmplător numit “De-acolo, de-acasă...”, pentru că acolo sunt rădăcinile lui şi ale celor din neamul său. Acolo, în acel mic altar al lumii, l-a cunoscut pe Dumnezeu, acolo a privit spre lume prima dată, acolo a simţit pământul sub picioare şi cerul deasupra, martoră la toate fiind Dunărea. Acasă este însă şi Cerul, de acolo de unde a plecat pentru a împlini un destin, aici pe Pământ. Dar cine poate vorbi mai bine despre aceasta decât el însuşi?
Ca simplu cititor, depun mărturie de suflet pentru trăirea absolut fabuloasă, de la o poezie la alta, lectura lor presupunând parcurgerea unui întreg registru de trăiri şi sentimente, dar şi trecerea prin mai multe cuvinte-cheie, de vibraţie înaltă: Dumnezeu, iubire, prietenie, cer, lumină, cruce, îngeri, stele, adevăr, viaţă, libertate, graţie cărora începi cu primul vers ca om şi termini cu aripi de înger.
Aflat într-un permanent dialog cu Dumnezeu:
Cu tine, Doamne, eu vorbesc, şi scriu,
Cuvântul e alt tău, nu-mi aparţine…”
(Cu tine, Doamne!),
Daniel-Dumitru Darie crede în adevărul revelat din cer, prin a cărui poartă trece şi află tot ceea ce este de aflat, nelăsându-se învins de cei ce vor să-l vadă redus la tăcere, ca o epavă în derivă:
De ce să mor când nu mi-e dat sa mor?”
Deşi astăzi e greu, “mâine-i uşor…”.
(Din gând, din vorbă, din faptă)
şi mai presus de orice ştie că are o misiune: lupta cu întunericul, cu “hoţii de destine” care prin răutatea şi prostia lor schimbă vieţi nevinovate (Război, nu joc).
În multe poezii este prezentă lupta sa împotriva minciunii şi a falsităţii, spre îndreptarea omului şi întoarcerea lui către Dumnezeu. Fiind hărăzit să vadă , să ştie cele ce vor veni mâine, ca urmare a faptelor de azi, el îşi acceptă propriul destin, uneori ca o povară greu de dus prin vânt sau furtună, şi “simte viitorul cum zvâcneşte-n tâmple” şi este pregătit să îi ajute şi pe ceilalţi, chiar şi pe cei care azi nu cred în el sau îi sunt duşmani.
Ca om, uneori e obosit şi trist, cu speranţa împuţinată şi neacceptat, atât în iubire cât şi în prietenie, dar chiar şi asa, dezamăgit, el ştie că viaţa e frumoasă şi încă mai crede în “doi”, în pereche, şi mai crede în prietenie, ca
starea de om viu
A celui ce cu sine e-mpăcat…”.
Cunoscându-şi misiunea pentru care a venit, cel mai mult îşi doreşte să fie liber, pentru că astfel poate fi liberator, iar pentru sine poate decide fără să ţină cont de cei ce-l vor un robot, o marionetă. Liber, demn şi cu adevărul în suflet, el ştie că e un învingător, chiar dacă unii îl lovesc în răni ce “încă-l dor” el îşi urmează destinul fără să se plângă, cu credinţa că viaţa nu îi trece în zadar.
Dacă mai are nevoie de ceva, atunci e “nevoia de simplu”, deci de lucruri simple, pe un drum drept, curat “cu însemnul omeniei”, departe de robia “mândriei”, prin care se păşeşte “în contra sensului sortit” şi îndepărtarea de Dumnezeu e tot mai mare.
Dumnezeu, în marea lui înţelepciune, nu încalcă alegerea omului, dar lucrează prin oameni pentru oameni, prin oameni înduhovniciţi pentru oameni mântuiţi.
Violeta Eftime
(Brăila)